Mă așteptam la două trei retweet-uri, o menționare ceva și atât. În schimb, am mai primit și asta:

Acum ceva vreme am dat peste zicala din titlu. Deși pare ceva de simț comun, mentalitatea aceasta este extraordinar de greu de respectat. De la nu mai beau niciodată și de luni mă las de fumat, până la promisiuni mai serioase, declaratul în public al unei schimbări de atitudine are de puține ori efect. Dar lucrurile nu ar trebui să stea așa. Și cum exemplul propriu este cel mai bun profesor:

În concluzie, credeți că declaratul în public al unei schimbări de atitudine afectează respectarea ei. În ce fel? Exemplele personale sunt binevenite.

În schimb, vreau să spun de ce twitterul nu mă supără niciodată prin mesajele pe care mi le livrează. Urmăresc 171 oameni momentan. Nu sunt mulți, nici puțini dată fiind politica mea de urmărire. Nu vreau să apăs pe follow până nu cunosc persoana respectivă offline, ori până nu știu că există șanse ca asta să se întâmple. Sigur, există excepții, vreo 20 de conturi dintre cele 171, care ori sunt ale unor companii, ori ale unor siteuri de interes. Dar pe restul de 151 pot spune mândru că am reușit să îi cunosc față în față.

Astfel, văd când intră Oliver în emisie, că Adrian a mâncat o ciocolată în cinci minute, că Dianei îi place să stea mult în apă sau ce mic dejunuri, prânzuri și cine s-au mai luat. Văd că cineva doar aruncă niște vorbe de nervi, pe când altcineva doar zâmbete.

Toate aceste lucruri îmi plac și curios sau nu, mă interesează. Pentru că îi cunosc pe toți acești oameni și nu mă deranjează să le descopr gusturi muzicale ori culinare, recomandări sau păreri legate de aproape orice.

Când există o legătură între tine și avatarurile ce le ai în față, n-ai să mai zici prea des: Uite ce tâmpenii debitează și ăștia.