Într-o lume perfectă, partea întâi
De ceva vreme îmi caut o slujbă. De fapt, cred că s-au implinit câteva luni. Prin primăvara anului trecut aveam vreo trei oferte de job, oferte de neratat pentru cineva în situația mea (aproape lincențiat și cu un nivel acceptabil de experiență). Însă licența, pe care o neglijasem până atunci, bătea la ușă și am decis să nu las lucrurile neterminate și să termin facultatea cum trebuie.
Chiar și așa, lipsa unui serviciu își făcea simțită influența asupra timpului meu liber și facultatea nu îmi ajungea. Așa că am început un curs de parașutism, cu patru antrenamente pe săptămână, curs pe care l-am terminat la sfârșitul verii cu vreo nouă lansări individuale la activ.
Pe la jumătatea toamnei, când am decis să revin din nou pe piața forței de muncă, mi-a fost jenă să mai întreb de ofertele ce le refuzasem cu jumătate de an în urmă. Și, deși știam că în aria asta totul funcționează pe networking și recomandări, mi-am spus că ar fi interesant să adopt varianta clasică, varianta CV-ului și a site-urilor de joburi. Încă nu eram foarte hotărât în ce direcție voi merge, dar știam că tot în PR trebuie să fie.
La vreo două săptămâni am primit oferta de a fi specialist PR pentru businessul unei corporații. Jobul era plătit bine, sediul la îndemână și tot ce rămăsese de făcut era să semnez contractul. Am refuzat slujba însă pentru că în același timp am primit șansa unui interviu pentru postul de Account într-o agenție mare de publicitate de la noi. Mi-am dat seama că ăsta este postul care mi se potrivește, pentru că munca de account te trece atât prin creație și strategie, cât și prin client service. Interviul a mers bine, dar niște amânări de partea angajatorului și o schimbare de situație datorată unei fuzionări între agenții au făcut ca oferta pe care o primisem să nu mai fie valabilă. Mă rog, asta după vreo lună jumătate de amânari.
Experiența aceasta, deși nu a decurs exact așa cum mi-am dorit, m-a făcut totuși să înțeleg ceva foarte fain. Mi-a demonstrat că nu trăim într-o lume perfectă în care totul merge ca pe roate și m-a făcut să îmi dau seama de drumul pe care vreau să îl urmez în cariera mea. Dacă doar șansa unui interviu pe un post ce-mi surâdea m-a făcut să renunț la o slujbă sigură, atunci acela este postul pe care trebuie să îl urmăresc. Și de câteva luni, chiar asta fac.
Mâine, însă, voi continua articolul cu alte concluzii pe care le-am tras din experiența căutării unui job.
Două lucruri
Ieri spre amiază am primit un telefon de la o persoană pe care o admir teribil, una dintre fostele mele șefe. Cât timp am lucrat împreună mi-a nutrit încrederea în mine într-un mod tare simpatic, dându-mi sarcini ce nu numai că aveam impresia că mă depășeau, dar chiar o făceau. După ore întregi în care îmi scoteam peri albi, mă suna și mă întreba: David, cum merge? Ți se pare prea dificil? Zi-mi dacă te depășește. Iar eu numai din ambiție îi spuneam că merge, că am să termin când am promis. Câteodată îmi ieșea foarte bine, deseori nu, dar de fiecare dată îmi spunea ce am făcut bine, ce nu, fără să simt urmă de critică.
Țin minte că până și interviul a fost o experiență din care am putut trage câteva învățăminte. După rutina de rigoare, prezentarea postului, prezentarea abilităților mele, m-a întrebat: Ești în stare să-mi spui un lucru la care te pricepi și mi-ar fi de folos? Deodată nu m-am mai simțit la fel de confortabil și mintea a început să-mi galopeze. Nu voiam să ezit, așa că am răspuns repede Mă pricep foarte bine să învăț și am zâmbit. Deja îmi pregătisem argumente de susținere, că nu se pune vorba de experiență, că de o minte isteață are nevoie orice angajator, dar nu a fost cazul, reacția purtând semnătura unei mișcări aprobatoare discrete.
Astăzi, după ce au mai trecut câțiva ani de greșeli și succese, dacă aș fi întrebat la ce mă pricep aș răspunde că două lucruri le știu: să învăț și să creez relații. Și aș zâmbi. Și mi-as pregăti argumente de susținere.
