Dacă aș fi Ștefan Murgeanu…
Aș scrie cam așa despre 2011:
E anul tău!
Poate că 2010 nu a fost cel mai reușit an al tău. Poate că nu ai avut job-ul la care visai și nici banii pe care consideri că îi meritai. Poate că a fost un an de tranziție sau unul de la care ai avut alte așteptări. Poate că au fost multe lucruri care te-au nemulțumit, dar îți pot spune ceva ce nu poți contesta: 2010 a trecut!
Pune punct și ia-o de la capăt! Privește 2011 ca anul tău! Anul unui nou început sau cel în care te vei dezvolta cel mai mult! TU ești singurul responsabil pentru viitorul tău și 2011 nu va face decât să îți ofere șanse. Depinde doar de tine dacă profiți de ele sau nu. Nu există nu se poate și nu există nu pot! Există doar determinare.
Te las cu o secvență din Star Wars și o zicală care vorbește de la sine despre comportamentul pe care trebuie să-l adopți pentru a obține succesul în tot ce îți propui:
Postul face parte din seria aceasta.
Je m’en fiche pe naiba
Acum ceva vreme un bun prieten mi-a povestit despre o serie de traininguri pe care intenționa să le urmeze și aveau ca miză generală dezvoltarea personală, iar ca temă particulară comunicarea. După experiența lor mi-a povestit că a învățat cât de important este feedback-ul, dar și modul în care îl oferi. Am mai discutat câteva ore despre asta și am băgat la cap câteva dintre concluziile lui.
Cam așa am ajuns să mă interesez despre responsabilitatea comunicării și despre venting. Venting-ul este practica aceea în care îți eliberezi frustrările și nemulțumirile într-un fel sau altul. Unii zbiară, alții sparg sau lovesc lucruri, iar cei mai maturi dintre noi pur și simplu spun ce le nu le convine. În vreme ce primele tactici îți aduc gratificare imediată și îți calmează nervii pentru moment, dar fără să soluționeze problema, exprimarea gândurilor cu franchețe (atitudine ce nu prea ne caracetrizează) are un efect benefic atât imediat cât și pe termen lung.
Stop! Quote time:
When you feel any emotion such as anger or sadness, if it does not reach the person or the person is not affected by your emotion then the only person it is hurting is yourself.
Sherpa at a Buddist Workshop
Acum ceva vreme am tot cochetat cu lovirea pereților sau testarea abilităților de tenor, dar am observat că eliberarea temporară a frustrărilor nu face decât ca următorul episod să fie și mai accentuat. Fapt destul de logic gândindu-ne că un geam spart nu rezolvă nicio problemă. Așa că m-am făcut băiat mare și am tras următoarele concluzii:
- când ceva te supără, dar nu poți face absolut nimic (pentru că nu depinde de tine), schimbă-ți perspectiva și tratează situația ca pe un fapt, nu ca pe o problemă
- nu face din țânțar armăsar, dar nici din armăsar măgar, ci încearcă să vezi lucrurile exact așa cum sunt
- dacă te supără ceva prin intermediul cuiva, cuvântă fără perdea, dar diplomat
Eu încă mă dumiresc despre efectele comunicării, pentru că deși pare un subiect simplu… nu-i. Și dacă feedback-ul și venting-ul sunt teme ce îți stârnesc și ție interesul cât de cât, te invit să citești din impresiile pe care le-a primit prietenul sus menționat pe un training ce îl ține.
Muzică și asflat călduț
De câteva zile alerg dimineața. Mai toți știm avantajele pentru inimă, circulație, plămâni, postură și tot ce presupune o condiție fizică bună. Mișcarea de orice fel făcută dimineața te ajută să fii sănătos, puternic și mai binedispus.
Un lucru puțin diferit pe care îl fac este că alerg desculț. Am citit acum două săptămâni un articol care mi-a rămas în minte și nu mi-a dat pace până nu am încercat. Țin minte cum în copilărie, deși aveam loialii gumari, deseori îi lăsam pe margine și începeam să alerg de colo colo jucându-mă fără nicio teamă de bunăstarea tălpilor. După mulți ani în care picioarele mi-au fost libere doar pe iarbă ori nisip, contactul cu asfaltul rigid a fost o experiență tare diferită de confortul cu care m-au obișnuit teneșii. Dacă mi-ai cere să îți descriu cum se simte probabil că aș face-o așa:
Mergi un pic, zâmbești, apoi începi să faci pasul mai sărit, te obișnuiești cu suprafața aspră ce-ți salută talpa și începi să alergi. La început precaut și cu ochii în pământ după orice pietricică, apoi prinzi curaj și începi să izbești tălpile mai cu zvâc. Te doare și o lași mai ușor, dar nu te oprești pentru că ți se pare grozav cum simți asfaltul călduț la soare și mai rece la umbră. Mai ai nevoie doar de muzică bună și un zâmbet ți se va contura în colțul gurii când vei realiza cât de limpede gândești. Muzică și asfalt călduț.
Te întorci acasă transpirat și fericit, intri în duș și te amuzi la cât de negre ai tălpile.
Dansul dirijorului
Mulți suntem victime zilnice ale dimineților. Ne trezim extenuați, ne lăsăm scufundați în rutina zilei și funcționăm mecanic. Apoi se aproprie prânzul când reușim să mâncăm ceva, ne mai dezmorțim un pic și revenim din nou la tronul sedentarismului, scaunul de birou. Spre seară ne confruntăm cu stări mixte, ce oscilează între energie și oboseală. Ajungem acasă, ne simțim confortabil, luăm cina, (nu) urmărim un program TV, citim online-ul ori o carte și ușurel parcă ne simțim odihniți. Singura problemă este ora voioaselor trăiri: 23:00-24:00. Așa că mai stăm, ne mai găsim de treabă. Se face ora 2-3, închidem ochii și adormim. Vine dimineața, ne trezim extenuați…
Cel puțin așa e la douăzeci și ceva de ani, excluzând serile de petrecere. Soluția am găsit-o în muzică și mișcare. Nu trebuie neapărat să asculți 500 de mile a proclamatorilor ori elevația u2. Ascultă muzica preferată și mișcă-te. Să-ți spun ce fac eu. Datorită mozartrocks am rămas impresionat de energia dirijorilor. Așa că în unele dimineți pornesc muzica tare și în timp ce mă spăl pe dinți dau din periuță cum mă taie capul, dirijând. Este un exercițiu teribil de viguros care te trezește până-n călcâie și îți poți începe ziua mai alert un pic. Iar asta e destul bine când te hazardezi pe trecerile de pietoni din capitală.
Pentru o idee despre conducătorii de orchestre, recomand acest TED Talk, care prin exemplele de dirjiori ne trece un pic și prin leadership. Merită fiecare minut:
P.S: Acum ne cunoștem mai bine, știi ce fac cu periuța dimineața.
PP.S: Am scris un pic despre asta și pe Dentist.ro
Săritura peștelui
Pot să spun despre mine cu certitudine urmatoarele: am 21 de ani, am idei multe, nu știu ce nu pot să fac și habar n-am despre viață – sunt prea tânăr ca să am.
În schimb îmi place să împărtășesc ideile care mă ajută sa-mi fie bine. Poate îi ajută și pe alții. O prietenă pe care îmi place s-o covârșesc cu tot felul de mesaje motivaționale mă întreba de ce nu mă fac trainer. I-am răspuns că mi se pare absurd să fiu luat în seamă ca sursă de cunoștințe ori inspirație de la vârsta asta. Un argument pe care l-am adus în discuție este cel firesc, al trecerii timpului. Fiecare dintre noi ne considerăm mai deștepți de la an la an. Îți aduci aminte cum anul trecut ai făcut nu știu ce prostie și crezi că dacă ai fi avut mintea de-acum, altfel ar fi mers treaba. E, persoana asta ești acum, cea care face prostii. Să fii (auto)proclamat o autoritate în a da sfaturi, deci să-ți asumi rolul de trainer până să-ți dai seama unde îți ții picioarele pe pământul ăsta sună mai mult a ipocrizie, decât altceva (mă refer aici la life-coachi, nu trainer CODECS Project Management Framework par example).
Revenind la titlul și primul paragraf al postului, zilele trecute am avut un antrenament la parașutism care m-a făcut să mă simt incredibil. Eram la sfârșit și am mai rămas alături de câțiva colegi în sală ca să încercăm câteva exerciții mai dificile. Unul dintre ele a fost săritura peștelui, care presupune să sari peste un om, să aterizezi în mâini și să continui în ranversare. Știți scena de la sfârșitul filmului Free Willy cu balena care sare peste baraj? Aia e. Așa că iată-mă în fața unuia de 1.90, care doar își coboară bărbia în piept și își acoperă capul cu brațele ca să nu primească vreun genunchi în moacă. Doi colegi care fac mișcarea asta de câțiva ani se aliniază în fața mea. Fuge primul, sare, aterizează, totul superb. Fuge al doilea, dar se dă la o parte chiar înainte să sară și zice că-i prea sus. Urmam eu și habar n-aveam ce să fac, cum să sar, mi se părea imposibil. Însă nu știam că nu pot să o fac. N-am mai gândit, am alergat și am sărit. Mi-a ieșit. Am mai repetat mișcarea de câteva ori, jovial ca un copil.
Astfel, mi-am amintit și confirmat că ce nu ști că poți face este unul dintre lucrurile care te vor împinge mereu mai în față, ca să afli. Cum era vorba aia folosită la agățat: Preferi să regreți ceva ce ai făcut sau ceva ce n-ai făcut?
