Să spunem că mai toți am citit ceva filosofie. Și pe lângă asta, mai știm și ceva istorie, geneză evoluționară.

Cu toate că știm lucrurile acestea, tot ne gândim care este scopul nostru pe Pământ, cum trebuie să ne trăim viața. Și în timp ce ne întrebăm noi asta iar și iar, ne mai uităm urât la colegul de muncă lăudat de șef, mai bârfim pe cei doi care sunt împreună deși unul dintre ei e vai de capul lui (în ochii noștri, normal). În mare, suntem răutăcioși unii cu alții.

Pe lângă atitudinea asta distructivă față de o prietenie sinceră cu un număr mare de oameni, tindem și să ne izolăm cât mai mult, să devenim antisociali și mici cârcotași.

Înțelege cineva de ce facem asta? Când istoria ne-a învățat de atâtea ori că omul a perseverat în comunitate și prin implicare socială. Până și faimoșii oameni de știință, care au dat înțeles lumii în care ne aflăm, aveau o implicare socială ridicată (comunități de cercetare etc).

Unde să mai punem că simpla noastră evoluție de la oameni de neanderthal a fost posibilă datorită întemeierii unei comunități.

Și când te întrebi ce rol ai tu în viața aceasta, uiți că suntem ființe sociale, iar energia ne-o luăm din oameni, așa că ar trebui să fim cât mai buni unii cu ceilalți ca să evoluăm ca indivizi și societate. În fond, “trebuie să fim buni” este doar o teorie care mai apare descrisă în câteva porunci dintr-o carte, Biblia.

Acum hai să stăm strâmb și să judecăm drept. Oare suntem conștienți de cunoștințele pe care le avem? Mai ținem minte ce trebuie despre daci, traci, romani, tătari? Și care au fost domnitorii principatelor? Dar câți președinți a avut România înainte de Ceaușescu? Și asta doar despre istorie. Mai sunt biologia, geografia, matematica. Suntem suficienți de siguri pe noi cât să ne facem înțeleși unui copil?

Noi suntem singurii care ne putem evalua just, fără să ne mințim, și să ne facem o idee dacă suntem pregătiți pentru testul la care vom fi supuși în câțiva ani. Sentimentul unui copil că parintele său nu știe suficiente lucruri trebuie să fie unul oribil.

Cărțile, wikipedia, discovery există. Restul depinde de noi.

sursă imagine

Mă așteptam la două trei retweet-uri, o menționare ceva și atât. În schimb, am mai primit și asta:

Acum ceva vreme am dat peste zicala din titlu. Deși pare ceva de simț comun, mentalitatea aceasta este extraordinar de greu de respectat. De la nu mai beau niciodată și de luni mă las de fumat, până la promisiuni mai serioase, declaratul în public al unei schimbări de atitudine are de puține ori efect. Dar lucrurile nu ar trebui să stea așa. Și cum exemplul propriu este cel mai bun profesor:

În concluzie, credeți că declaratul în public al unei schimbări de atitudine afectează respectarea ei. În ce fel? Exemplele personale sunt binevenite.

• oameni care integrează în articole filmulețe youtube lungi și prezentări ale altora pentru a-și crește “average time on site”-ul; aceștia sunt și genul care dau click pe filmuleț ca să îl vadă extern (pe youtube) când citesc articolele altora.

• și mai există oameni cărora doar le place să împărtășească conținut pentru valorea lui; aceștia sunt și genul care dau linkuri faine mai des pe twitter și pe facebook, decât să facă un articol întreg în jurul lor.

Acestea fiind spuse, mai jos aveți o prezentare cu cele mai faine statistici din lume:

Acum este o vreme când skim-uiesc articole și cărți profi, când citesc un roman într-o lună. Acum este o vreme când n-am timp să citesc, dar vreau. Vreau să citesc tot ce ține de domeniul meu și vreau să citesc bine.

Acum este și concursul lui Chinezu pentru un curs de photo-reading care mi-ar putea veni direct în întâmpinarea acestei dorințe. Cursul va fi ținut de Connie Larkin, iar detalii se găsesc aici.

Am mai cochetat prin liceu cu anumite tehnici de citire rapidă însă niciodată sub îndrumarea cuiva. Ăsta cred că este și motivul pentru care nu mi-a ieșit. Am citit despre Connie și tehnica sa în mai multe articole iar din feedback-ul participanților am rămas cu trei cuvinte cheie: înțelegere, creativitate, rezultate.

Cum nici nu mai încape vorba că domeniul în care lucrez îmi cere să-mi dezvolt aceste atribute pe cât posibil, sper să pot urma cursul de photoreading iar când va mai fi vreunul ca mine care să caute impresii despre el pe google, să ajungă pe blogul meu unde mă voi lăuda cu ce am rămas în urma lui.

E anul tău!

Poate că 2010 nu a fost cel mai reușit an al tău. Poate că nu ai avut job-ul la care visai și nici banii pe care consideri că îi meritai. Poate că a fost un an de tranziție sau unul de la care ai avut alte așteptări. Poate că au fost multe lucruri care te-au nemulțumit, dar îți pot spune ceva ce nu poți contesta: 2010 a trecut!

Pune punct și ia-o de la capăt! Privește 2011 ca anul tău! Anul unui nou început sau cel în care te vei dezvolta cel mai mult! TU ești singurul responsabil pentru viitorul tău și 2011 nu va face decât să îți ofere șanse. Depinde doar de tine dacă profiți de ele sau nu. Nu există nu se poate și nu există nu pot! Există doar determinare.

Te las cu o secvență din Star Wars și o zicală care vorbește de la sine despre comportamentul pe care trebuie să-l adopți pentru a obține succesul în tot ce îți propui:

Postul face parte din seria aceasta.

Cam așa am ajuns să mă interesez despre responsabilitatea comunicării și despre venting. Venting-ul este practica aceea în care îți eliberezi frustrările și nemulțumirile într-un fel sau altul. Unii zbiară, alții sparg sau lovesc lucruri, iar cei mai maturi dintre noi pur și simplu spun ce le nu le convine. În vreme ce primele tactici îți aduc gratificare imediată și îți calmează nervii pentru moment, dar fără să soluționeze problema, exprimarea gândurilor cu franchețe (atitudine ce nu prea ne caracetrizează) are un efect benefic atât imediat cât și pe termen lung.

Stop! Quote time:

When you feel any emotion such as anger or sadness, if it does not reach the person or the person is not affected by your emotion then the only person it is hurting is yourself.

Sherpa at a Buddist Workshop

Acum ceva vreme am tot cochetat cu lovirea pereților sau testarea abilităților de tenor, dar am observat că eliberarea temporară a frustrărilor nu face decât ca următorul episod să fie și mai accentuat. Fapt destul de logic gândindu-ne că un geam spart nu rezolvă nicio problemă. Așa că m-am făcut băiat mare și am tras următoarele concluzii:

• când ceva te supără, dar nu poți face absolut nimic (pentru că nu depinde de tine), schimbă-ți perspectiva și tratează situația ca pe un fapt, nu ca pe o problemă
• nu face din țânțar armăsar, dar nici din armăsar măgar, ci încearcă să vezi lucrurile exact așa cum sunt
• dacă te supără ceva prin intermediul cuiva, cuvântă fără perdea, dar diplomat

Eu încă mă dumiresc despre efectele comunicării, pentru că deși pare un subiect simplu… nu-i. Și dacă feedback-ul și venting-ul sunt teme ce îți stârnesc și ție interesul cât de cât, te invit să citești din impresiile pe care le-a primit prietenul sus menționat pe un training ce îl ține.

Un lucru puțin diferit pe care îl fac este că alerg desculț. Am citit acum două săptămâni un articol care mi-a rămas în minte și nu mi-a dat pace până nu am încercat. Țin minte cum în copilărie, deși aveam loialii gumari, deseori îi lăsam pe margine și începeam să alerg de colo colo jucându-mă fără nicio teamă de bunăstarea tălpilor. După mulți ani în care picioarele mi-au fost libere doar pe iarbă ori nisip, contactul cu asfaltul rigid a fost o experiență tare diferită de confortul cu care m-au obișnuit teneșii. Dacă mi-ai cere să îți descriu cum se simte probabil că aș face-o așa:

Mergi un pic, zâmbești, apoi începi să faci pasul mai sărit, te obișnuiești cu suprafața aspră ce-ți salută talpa și începi să alergi. La început precaut și cu ochii în pământ după orice pietricică, apoi prinzi curaj și începi să izbești tălpile mai cu zvâc. Te doare și o lași mai ușor, dar nu te oprești pentru că ți se pare grozav cum simți asfaltul călduț la soare și mai rece la umbră. Mai ai nevoie doar de muzică bună și un zâmbet ți se va contura în colțul gurii când vei realiza cât de limpede gândești. Muzică și asfalt călduț.

Te întorci acasă transpirat și fericit, intri în duș și te amuzi la cât de negre ai tălpile.

Cel puțin așa e la douăzeci și ceva de ani, excluzând serile de petrecere. Soluția am găsit-o în muzică și mișcare. Nu trebuie neapărat să asculți 500 de mile a proclamatorilor ori elevația u2. Ascultă muzica preferată și mișcă-te. Să-ți spun ce fac eu. Datorită mozartrocks am rămas impresionat de energia dirijorilor. Așa că în unele dimineți pornesc muzica tare și în timp ce mă spăl pe dinți dau din periuță cum mă taie capul, dirijând. Este un exercițiu teribil de viguros care te trezește până-n călcâie și îți poți începe ziua mai alert un pic. Iar asta e destul bine când te hazardezi pe trecerile de pietoni din capitală.

Pentru o idee despre conducătorii de orchestre, recomand acest TED Talk, care prin exemplele de dirjiori ne trece un pic și prin leadership. Merită fiecare minut:

P.S: Acum ne cunoștem mai bine, știi ce fac cu periuța dimineața.

PP.S: Am scris un pic despre asta și pe Dentist.ro

În schimb îmi place să împărtășesc ideile care mă ajută sa-mi fie bine. Poate îi ajută și pe alții. O prietenă pe care îmi place s-o covârșesc cu tot felul de mesaje motivaționale mă întreba de ce nu mă fac trainer. I-am răspuns că mi se pare absurd să fiu luat în seamă ca sursă de cunoștințe ori inspirație de la vârsta asta. Un argument pe care l-am adus în discuție este cel firesc, al trecerii timpului. Fiecare dintre noi ne considerăm mai deștepți de la an la an. Îți aduci aminte cum anul trecut ai făcut nu știu ce prostie și crezi că dacă ai fi avut mintea de-acum, altfel ar fi mers treaba. E, persoana asta ești acum, cea care face prostii. Să fii (auto)proclamat o autoritate în a da sfaturi, deci să-ți asumi rolul de trainer până să-ți dai seama unde îți ții picioarele pe pământul ăsta sună mai mult a ipocrizie, decât altceva (mă refer aici la life-coachi, nu trainer CODECS Project Management Framework par example).

Revenind la titlul  și primul paragraf al postului, zilele trecute am avut un antrenament la parașutism care m-a făcut să mă simt incredibil. Eram la sfârșit și am mai rămas alături de câțiva colegi în sală ca să încercăm câteva exerciții mai dificile. Unul dintre ele a fost săritura peștelui, care presupune să sari peste un om, să aterizezi în mâini și să continui în ranversare. Știți scena de la sfârșitul filmului Free Willy cu balena care sare peste baraj? Aia e. Așa că iată-mă în fața unuia de 1.90, care doar își coboară bărbia în piept și își acoperă capul cu brațele ca să nu primească vreun genunchi în moacă. Doi colegi care fac mișcarea asta de câțiva ani  se aliniază în fața mea. Fuge primul, sare, aterizează, totul superb. Fuge al doilea, dar se dă la o parte chiar înainte să sară și zice că-i prea sus. Urmam eu și habar n-aveam ce să fac, cum să sar, mi se părea imposibil. Însă nu știam că nu pot să o fac. N-am mai gândit, am alergat și am sărit. Mi-a ieșit. Am mai repetat mișcarea de câteva ori, jovial ca un copil.

Astfel, mi-am amintit și confirmat că ce nu ști că poți face este unul dintre lucrurile care te vor împinge mereu mai în față, ca să afli. Cum era vorba aia folosită la agățat: Preferi să regreți ceva ce ai făcut sau ceva ce n-ai făcut?