Există articole grozave care descriu oamenii din online, relațiile care se formează și boomul de socializare la care a contribuit twitterul din primăvară până acum. Ne-am format găști care mergem la film miercurea, umplem cafenele ori ne strângem pentru seri de jocuri. N-aș putea scrie despre asta mai bine decât cei dinaintea mea și n-am să o fac.

În schimb, vreau să spun de ce twitterul nu mă supără niciodată prin mesajele pe care mi le livrează. Urmăresc 171 oameni momentan. Nu sunt mulți, nici puțini dată fiind politica mea de urmărire. Nu vreau să apăs pe follow până nu cunosc persoana respectivă offline, ori până nu știu că există șanse ca asta să se întâmple. Sigur, există excepții, vreo 20 de conturi dintre cele 171, care ori sunt ale unor companii, ori ale unor siteuri de interes. Dar pe restul de 151 pot spune mândru că am reușit să îi cunosc față în față.

Astfel, văd când intră Oliver în emisie, că Adrian a mâncat o ciocolată în cinci minute, că Dianei îi place să stea mult în apă sau ce mic dejunuri, prânzuri și cine s-au mai luat. Văd că cineva doar aruncă niște vorbe de nervi, pe când altcineva doar zâmbete.

Toate aceste lucruri îmi plac și curios sau nu, mă interesează. Pentru că îi cunosc pe toți acești oameni și nu mă deranjează să le descopr gusturi muzicale ori culinare, recomandări sau păreri legate de aproape orice.

Când există o legătură între tine și avatarurile ce le ai în față, n-ai să mai zici prea des: Uite ce tâmpenii debitează și ăștia.